Litere negre

 

Bunicul din partea tatei nu era bunic. Era un om. Un om rece pe care nu-l iubeam. Decât puţin, aproape din bun-simţ.
Nu-i ştiam povestea. N-am întrebat niciodată…
Ştiam că era croitor. Unul vestit în satul său. Când mă duceam în vacanţe acolo, mă punea să adun cârpele de pe jos. Îmi spunea despre copiii cu care mă jucam că sunt răi,că o să-mi strice jucăriile şi că sunt murdari. Într-o zi mi-a dat o palmă.
Nu l-am îmbrăţişat niciodată cu adevărat, nu m-a îmbrătişat niciodată cu adevărat.
Mă întrebam azi despre el.. Nu ştiu nimic. Nimic care să conteze. Nimic care să-mi amintească mereu de el.
Nu-mi amintesc mirosul lui. Doar vocea...
Nu m-a alintat niciodată; mai mult, mi se părea că evită să se uite în ochii mei. Aşa cum probabil evita să se uite şi-n ochii mamei.
Nu ştiu nimic despre visele lui. Dacă au fost mareţe ori nu.
Mă întrebam dacă a fost fericit. Dacă a iubit aşa...nebuneşte ori dacă s-a căsătorit pentru că aşa trebuia. Mă întrebam dacă s-a uitat vreodată suficient de mult la cer, aşa încât să-i vadă detaliile şi să simtă sufletul cum i se umple de frumos. Mă întrebam dacă cânta vreodată când mergea cu bicicleta.

Oare bunicul citea? Oare visa? Oare era fericit?
Şi-a pus oare vreodată problema fericirii?

**

Am vrut să mă rătăcesc azi. Să mă rătăcesc la propriu.
Vântul era călduţ şi mă ţinea de mână. Când şi când îmi mângâia obrazul iar eu ...eu închideam ochii.
Am fost liniştită azi. Incredibil de liniştită. Mi-am simţit ochii mari deşi în realitate ochii mei nu-s mari. I-am simţit mari şi am avut senzaţia că nu clipesc.
Mă simt ghemuită undeva. Pe-o iarba verde cu sclipiri de rouă .Aşa, ca-ntr-o fotografie ce-am văzut-o acum ceva timp. Mă simt ghemuită şi mută. Cu ochii larg deschisi deşi... închişi.

Nu mă doare. Nu strig. Nu plâng.

****

A murit bunicul.

 

Litere negre - partea a doua

 

Am auzit că bunicul a murit fericit.

***
La înmormântări sunt bocitoare care plâng de mamă mamă şi te fac şi pe tine să plângi.
De fapt pe mine mă faceau să râd.
Şi ca să nu râd, îmi imaginam tot felul de lucruri urâte. Mai urâte decât moartea.

***
Bunicul părea că doarme şi că îi e foarte frig.
Abia acum am observat că are maini frumoase.

***
Pe bunicul l-au vizitat mulţi oameni şi toţi au vorbit frumos de el.
Preotul chiar a ţinut o cuvântare luuuungă despre calitaţile lui.
Aşa l-am cunoscut şi eu pe bunicul mai bine.

***
Oamenii vorbesc mult în biserică şi nu se opresc nici măcar când te uiţi urât la ei.
O băbuţă mi-a zis că e păcat să intru în biserică în pantaloni şi cu capul descoperit, mai ales că-i vorba de înmormântarea bunicului. Am privit-o cu ochi goi şi i-am intors spatele.

***
Nenea care a tras clopotele era un nene frumos. Cred că aşa arată şi Doamne Doamne.

***
Când stăteam în cameră lângă sicriul bunicului, îmi imaginam că ne cântă Goran Bregovic şi bunicu' aruncă cu flori în sus şi râde cum n-a râs niciodată.
Cele mai frumoase flori pe care le-a primit bunicul au fost ghioceii.
Copiii lui bunicu' erau resemnaţi.
Tati era un copil cu lacrimi în ochi şi cu-un gol în suflet.

***
Vărul meu e un băiat nesuferit pe care nu vreau să-l mai vad niciodat' .

***
Bunica era foarte tristă şi foarte pe altă planetă.
Mâinile ei erau osoase tare şi ochii ei, mai verzi ca niciodată.
Bunica nu l-a plâns pe bunicul. Decât îl privea cu ochii ei goi.

***
Mami era cea mai frumoasã şi mă iubea cel mai mult.

***
Satul miroasea a frig, a moarte şi-a pământ răscolit.

***
A trebuit să-mi iau rămas-bun de la bunicu'.
L-am întrebat de ce nu m-a iubit şi i-am zis că de-acum totul o să fie bine.

***
Groapa în care l-au băgat pe bunicul era adâncă tare.
Au batut nişte ţarusi mari de tot ca nu cumva să iasă.

***

Aşteaptă-mă

 

Te-am văzut azi. Erai in mine. Ochiul tău drept
mă privea trist.
Acum eşti dincolo de mine. Undeva departe...undeva aproape...nici nu ştiu. Dar esti. Da,eşti. Altfel, cum aş fi eu?
Cum te cheamă?
Nu. Nu-mi spune. Nu contează.
Nu te întreba despre mine prea multe. Imaginează-ţi doar dimineţile mele...şi noptile mele...Felul în care soarele desenează cerculeţe pe chipul meu atunci când îl privesc fără frica orbirii. Gândeşte-te la visul pe care îl împletesc chiar acum în cuvinte nepotrivite poate. Imaginează-ţi cum aş vrea să desenez o frunză pe un umăr gol....

Poţi?

Noaptea târziu simt cum ţi-e sete de mine. Pentru că mie mi-e foame de tine. Îmi imaginez că îmi vorbeşti încet ...rar.Ca şi cum vrei să sorb fiecare cuvânt. Îmi imaginez că stăm unul lângă altul pe podea, cu o sticlă de vin lângă noi, că ascultam Pink Floyd în surdină şi ne vorbim ...ne vorbim ca şi cum n-am vorbit de secole.

Poate, fără să ma ştii, ţi-e dor de mine.
Poate, fără să te ştiu, mi-e dor de tine.

La amiază ne ciocnim pe stradă. Ne privim o clipă apoi dispărem în mulţime. De fiecare dată am urlat cu gândul să

mă prinzi de mână. Să mă priveşti cu ochi veseli sau trişti şi să-mi vorbeşti tăcând. Să rămânem un timp acolo, în plină stradă, de mână şi privindu-ne. Apoi, fără nici-un cuvânt să plecăm. Să plecăm oriunde.

E cu putinţă oare?

Fiecare frunză ce-ţi răsare în cale îţi spune despre mine. Mă rog să o iei în palmă şi să o duci acasă. Într-un vis îndepărtat te văd deschizându-mi palma şi punându-mi acolo cea mai frumoasă frunză.

Eu îţi cer iertare pentru toate dăţile în care m-am încăpăţânat să te văd în alţii. Şi îţi mulţumesc pentru că de fiecare dată îţi faci simţită  prezenţa în felul tău magic şi neînţeles uneori.

 

Acum, imagineaza-ti necuvintele.

Când plouă aştern vise

 

...Dacă închid ochii chiar şi o clipă, sigur adorm.
Dar ar fi aşa simplu să dorm!...
_______________________________________ _______________

Mai bine hai să dansăm. Ne prindem unul de altul şi ne lăsăm învăluiţi în sunete şi-n ritm...Ne amestecăm respiraţiile, parfumurile şi gândurile nerostite încă...Şi plutim..plutim...

Mai bine hai să căutăm un parc pustiu. Şi să fie toamnă...Să ne aşezăm lângă un copac bătrân şi eu să-ţi spun povestea frunzelor ...Apoi tu să-mi citeşti dintr-o carte iar eu să-ti răspund printr-un zâmbet. Şi să stăm acolo amândoi până se lasă întunericul...

Mai bine hai să ne mutăm într-o mansardă. Să fie în centrul oraşului ăsta mare şi putred şi frumos. Să asezăm haotic desenele tale  şi cărţile mele să le punem pe trei rafturi. Pe jos să fie câteva lumânări albastre ...şi într-un colţ o  chitară .Să ne aruncăm hainele într-un dulap şi apoi să scriem tâmpenii pe uşă. La intrare să fie biclele noastre şi doua postere lipite lângă frigider. Desigur al meu, cu John Lennon şi al tău cu Janis Joplin. Să ne cumpărăm discuri vechi şi să găsim o pisică neagră pe stradă, într-o noapte când o să fim criţă. Să lipim pe frigider pozele noastre şi noaptea să adormim atât de strâns îmbrătişaţi încât să ni se încurce genele în somn. Şi să ne iubim la nebunie, iubitul meu!

Mai bine hai să fugim pe munte şi să nu ne mai întoarcem niciodată. Să dormim sub cerul liber sau în refugii. Să ne scăldăm în râuri şi să începem să mâncăm numai mure, anumite frunze şi lacuste.
Mai bine leagă-mă la ochi şi urcă-te cu mine într-un tren... Şi du-mă oriunde.

Mai bine hai să ne certam şi să începem să aruncăm cu lucruri în noi şi apoi să ne buşească râsu' şi să facem dragoste pe jos.

Mai bine hai să mergem la vânătoare de carţi apoi să hoinărim bezmetici prin Bucureşti cântând şi strâmbându-ne la chestiile urâte.

Mai bine tu stai într-un colţ şi eu în altul şi ne privim serios şi fără să clipim până când în acelaşi timp năpustim unul pe celălalt.

.....Le Vent nous portera.

 

Himerelor mele

 

Nu.

Nu o să-ţi spun unde sunt.
Nu o să-ţi spun ce culoare are gândul ce m-a îndemnat să scriu.

Nu.

Nu o să-ţi spun cât este ceasul şi ce ochi mă privesc în timp ce desenez în cuvinte gânduri.

Nu.

Nu o să-ţi spun unde am să fiu mâine.
Nu o să-ţi spun nici măcar dacă scriu despre tine sau despre oricare altul.

Dar ştii...imi place să-ţi vorbesc. Îmi place să cred că mă visezi uneori, aşa cum şi eu te visez uneori pe tine...
Îmi place să-mi imaginez zâmbetul tău când mă citeşti...sau poate încruntarea ta...Uneori mă gândesc chiar la muzica ce-o asculţi în timp ce citeşti despre mine...Vreau câteodată să-mi pun capul pe pieptul tău şi să-ţi ascult inima bătând....Îmi place când te pierzi în mine încercând să-mi desluseşti tainele...
Da,da...tu...Cititorul meu...Himera mea...Tu..singurul pentru care scriu...

Ieri seara am mers pe o alee pustie. Am îngânat un cantec şi am încercat să merg cât mai încet. Am căutat să văd în detaliu fiecare frunză...fiecare pietricică. Copacii stăteau nemişcaţi în noapte, aşteptând parcă şi ei ceva.
Era frig.
Şi nu era nimeni. Absolut nimeni.

Molia de pe inima îşi deschide acum aripioarele reci...Ceasul mi-arată că e târziu.
Totuşi, aşteaptă-mă.

Oamenii se grăbesc. Azi de dimineaţă m-am rătăcit printre ei. M-am oprit în mijlocul străzii şi am vrut să strig. Poate un nume. Poate numele tău. Oare cum te cheamă?
Cine ştie...

În apartament mă aşteapta un pat nefăcut şi o floare cu frunzele îndreptate spre lumină. Şi toate părţile din mine...Ah..şi nişte farfurii murdare pe masa din bucătarie.
Undeva, mă aşteaptă o mansardă ...iar noaptea târziu, o pisică neagră, mă caută pe străzi.

Undeva, cineva trăieşte fără mine.
Aşteptaţi-mă . Sosesc. Curând.

Recollecting dreams

 

Acasă e verde crud. Acasă e toamnă şi primăvară şi iarnă dar niciodată vară.
Acasă am mare şi păduri şi munţi şi lacuri.
Acasă, lupii albi îmi poartă de grijă şi-o veveriţă îmi face clătite în fiecare dimineaţă. Acasă fac hore cu urşii în jurul focului şi-o bufniţă îmi dă de ştire despre ce se mai întâmplă-n lume.
Acasă am un câine mare mare şi blând...
Acasă dorm sub cerul liber sau în căsuţe de lemn şi mă învelesc în dragostea celui al meu. Acasă sunt invitată la dans prin vânt şi ploi ..pe acorduri de vioarã albă ...de pian sau de chitară.
Acasă intru în mare îmbrăcată-n rochie albă... acasă fug pe câmpuri în ie şi desculţă... Acasă pot cânta în voie şi nimeni nu râde de mine... Acasă pot să fiu copil fără teama că-s caraghioasă... Acasă îmi dezvelesc trupul în lumina lunii.Acasa e cineva ce-mi pune frunze în palme şi-mi spune că-s frumoasă. Acasă miroase a mere coapte, a liliac şi-a iubire.
Acasă scriu cu cerneală neagră despre fericire ...Acasă port fire de iarbă legate de deget şi-n păr frunze. Acasă e cineva ce-mi mângâie părul şi-mi sărută tâmpla.
Acasă sunt ploi infernale pe acordul cărora iubesti ca la sfârşitul lumii.
Acasă sunt spiriduşi şi gărgăriţe şi maci.
Acasă sunt aşternuturi moi şi discuri vinil.
Acasă adorm zâmbind liniştită, ţinută strâns în braţe.
Acasă caii alearga liber..
Acasă fac baie-n cer şi mănânc cireşe de pe curcubeu.
Acasă soarele şi luna sunt iubiţi.
Acasă, în apus de soare, aud cele mai frumoase poveşti...
Acasă îmi pierd capul după o sticlă de vin şi-ncep să vorbesc aiurea iar el îmi zâmbeşte cu dragoste.
Acasă ceaiul îl beau în munţi, pe creste, în timp ce se ridică ceaţa.
Acasă pictez.
Acasă dansez desculţă prin rouă şi iarbă deasă.
Acasă îmi vine să cânt mereu ''Mugur de fluier''.

 

Retoric

 

De ce unii se ascund de ploaie?
De ce-s atâţia cu umbrele?
De ce când pică un om pe stradă, aproape nimeni
nu se sinchiseşte să vadă ce are?
De ce are importanţă dacă e beat sau nu?
De ce unii merg chiar şi-o staţie cu autobuzul?
De ce unii nu cred în Dumnezeu?
De ce e de mirare că nu te-ai îmbătat niciodată sau că nu ai fumat niciodată?
De ce unii spun că dragostea nu e de ajuns?
De ce nu ramânem toţi copii?
De ce în loc sa dăm mărunt oamenilor străzii, nu-i îmbrătişăm?
De ce sunt unii ce se feresc de câinii străzii?
De ce să nu crezi în suflete pereche şi-n minuni ?
De ce să nu crezi că lumea asta cu iubire va scăpa?
De ce când mergi plângând pe stradă, nu te opreşte nimeni să te întrebe ce ţi s-a întâmplat?
De ce să nu mănânci îngheţată când te doare-n gât?
De ce să nu plângi de fiecare dată când îţi vine să plângi?
De ce să nu zâmbeşti necunoscuţilor?
De ce să nu dansezi în plină stradă?
De ce să-ţi pese ce cred alţii?
De ce să nu mănânci la miezul nopţii sarmale?
De ce oamenii mari ce se dau în leagăne iau amendă?
De ce nu ţi se spune ''mulţumesc'' şi ''te rog'' ?
De ce să fii uitat?
De ce să nu crezi că undeva în lumea asta mare e cineva doar pentru tine?
De ce să renunţi la vise?
De ce să mănânci cu tacâmuri?
De ce să fie cool să ai haine de firmă?
De ce sã nu mergi pe jos până acasă, până la facultă,
până la serviciu?
De ce să nu arăţi că-ţi pasă?
De ce ce să râzi când pică unul pe gheaţă?
De ce să uiţi să te uiţi la cer?
De ce să nu-ţi faci daruri?
De ce să nu leneveşti o zi întreagă?
De ce să nu fi voluntar?
De ce unii sunt aşa de ignoranţi?
De ce au uitat să simtă?
De ce să nu uiţi tabla înmulţirii şi-a împărţirii?
De ce să nu te laşi purtat de senzaţii şi sunete?
De ce unii se prefac?
De ce nu-l văd toţi pe Peter Pan?
De ce pentru unii viaţa e de rahat?
De ce unii se bucură de răul altuia?
De ce să omori micile insecte ce-ţi invadează teritoriul?
De ce să nu visezi cu ochii deschişi?
De ce să-ţi fie ruşine să dansezi?
De ce să nu ai încredere oarbă în cineva?
De ce să nu ierţi necondiţionat?

De ce să nu vedem, de ce să nu credem, de ce să nu speram, de ce să nu luptam, de ce să nu visam? ....

 

...And I hear them saying ,you'll never change things
And no matter what you do it's still the same thing

But it's not the world that I am changing
I do this so this world will know
That it will not change me .

 

Vântul

 

Povestea asta e despre Vânt.
Nu ştiu de ce, dar Vântul nu prea apare în poveşti.
Şi în niciun caz nu-i scris cu majuscule. Pentru că Vântul niciodată nu e personaj principal.
Ei bine, toată povestea asta o să fie despre Vânt.
Pentru ca Vântul e foarte important pentru mine.
Vântul a apărut atunci când am fost prima dată tristă. Şi de atunci a rămas cu mine.
Dintre toate cele nemuritoare, el mă iubeşte cel mai tare. Cu adevărat şi pentru totdeauna.
E iubitul meu făra chip si partenerul meu favorit de dans. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, de la el am învăţat să dansez.
Când merg pe stradă singură, uneori vine şi mă prinde de mână. Vântului îi place să mă ţină de mână împletit.
Cateodată e obraznic şi mi se strecoară pe sub haine şi mă face să tresar şi-mi face frig căci ştie cât îmi place frigul.
Vântul ştie când am nevoie de el şi atunci apare negreşit şi simt cum îl doare durerea mea şi cum plânge o dată cu mine. Cum se tânguie şi cum vrea să mă aline. Vântul ar vrea să se preschimbe în om şi să-mi apară de nicăieri şi să mă îmbrăţiseze cu braţe şi să mă iubească cu o inimă de carne. Acum vreo două luni a aflat că există un om care pentru mine ar vrea să-şi iasă din piele şi să-mi fie Vânt.Asta l-a întristat foarte tare.
Vântul ştie că eu nu  aparţin nici unui om aşa cum aparţin lui.
Vântul n-o să mă părăsească niciodată

Câteodată, mă ridică pe vârfuri. Atunci mă sărută.
Vântul e foarte impulsiv şi îi place să se facă totul aşa cum vrea el.
Îi place să conducă şi să domine şi mie îmi place să mă las purtată de el şi să-l las să mă ducă unde vrea el.
Eu ştiu că niciodată nu mi-ar face rău şi că dintre toţi oamenii, eu sunt cea mai frumoasă pentru el.
Ştiu că eu o să mor şi el o să rămână. Şi mai ştiu că o să-mi ducă dorul veşnic şi că n-o să mă uite niciodată..
Vântul e veşnic iar eu o sa fiu veşnică prin el.

Vouă

 

Iată-mă în noapte, învăluită în aşternuturi galbene ce miros a proaspăt.... Iată-mă luându-mi iar tranchilizantul de cerneală.
Vă scriu cu zâmbet şi vă scriu în contradicţii. Vă scriu când sunt tristă sau când nu-mi încap în piele de extaz. Vă scriu când nu-mi găsesc locul şi când tânjesc dupa acasă. Vă scriu când am nevoie să fiu ascultată sau când vreau doar să ma revolt. Şi uneori, e ca şi cum mi-aş scrie mie.
Vă scriu cu tot sufletul şi cu toată viaţa pulsând în mine... Vă scriu ameţită de viaţă, de patimi sau de oameni..Vă scriu cu rimelul întins de plâns sau vă scriu purtându-mi zâmbetul tâmp pe faţă.
Uneori vă scriu din inerţie.

Poate scrierile mele sunt o căutare, un refugiu sau un joc...Căci îmi place să fiu evazivă şi întortocheată, astfel încât să vă fac uneori să întelegeţi ....nimic.

Zâmbesc însă de fiecare dată chiar dacă nu ştiu să arăt asta. Sau poate voi nu stiţi cum să priviţi.

Vă scriu cu prea multă viaţă, de prea mult dor şi vă scriu de mine toată. Şi uneori, în nopţile reci sau în dimineţile prea singure mă gândesc la ochii ce mă citesc, la sufletele ce ma simt... Mă gândesc la parfumul şi la surâsul vostru. Mă gândesc chiar şi la sarcasmul unora dintre voi.

Vă scriu inspirată de lucrurile simple... Vă scriu în aer liber

în intuneric, în pat, pe podea, în sãli de cinematograf sau direct la calculator. Vă scriu pe fundal de ploaie, de soaptă de Vânt sau pe acorduri plutitoare.. La final vă trimit mereu cu gândul câte o frunză si vă rog să-mi zâmbiţi.

Vă scriu din realitatea voastră sau din lumea mea sau din vis... Cu vâjâitul timpului în ureche sau cu urme de eternitate pe aripi...

Vă scriu având nevoie de visele voastre. Vă scriu având nevoie de dragostea voastră.
Vă scriu pentru ca simt că am ce spune, vă scriu pentru că uneori ce simt e mai mult decât poate inima mea duce.
Vă scriu şi vă îmbrăţişez prin fiecare literă.
Pe voi, ţoţi cei care simţiţi inima mea, pe voi toţi cei care visaţi.

 

Wasted

 

Toate gândurile astea neterminate, toată tristeţea apărută aparent din nimic, toată fericirea născută din cele mai mici lucruri, toate culorile şi tot alb-negrul... Acelaşi subiect de fiecare dată pentru că în fond e vorba de acelaşi dor, de aceeaşi lipsă, de aceeaşi aşteptare, de acelaşi vis.
Toţi oamenii ce trec uşor prin tine... Fiecare chip care te priveşte într-un fel anume şi fiecare atingere întâmplătoare care te face să tresari... Fiecare zâmbet dat la întâmplare şi fiecare vis călcat la fiecare intersecţie.
Fiecare rafală de Vânt ce aduce sau duce ...Fiecare fulg de nea ce s-aşează pe inima ta încălzind-o... Fiecare ploaie care cade îmbrăţişându-te, sărutându-te, salvându-te...Fiecare nor pe care sari când eşti îndrăgostit... Fiecare fărâmă de întuneric în care te-ascunzi uneori... Fiecare dimineaţă în care zâmbeşti încrezător... Fiecare rază de soare ce-ţi şopteşte că viaţa-i faină tare... Fiecare noapte cu Lună plină în care te revolţi... Fiecare frunză cu care te identifici... Fiecare urlet al mării ce te înfioară... Fiecare copac pe care-l îmbrăţişezi... Fiecare munte pe care-l descoperi... Fiecare fir de iarbă, aparent nesemnificativ pe care calci... Fiecare fluture pe care-l urmăreşti.
.. ....
 Toată viaţa din lume si toată moartea la un loc.Tot nesfârşitul...
Toată frumuseţea şi toată durerea.
Întreaga fericire şi întreaga iubire.

Toate sunetele care te-au învăluit şi toate gusturile ce ţi-au

bucurat papilele gustative.
Toate amintirile pe care le păstrezi ca să trăieşti şi fiecare zâmbet ce-ţi lasă riduri.
Toate mâinile ce te-au dorit şi toate inimile care nu te-au iubit.
Toate atingerile fara trup.

Fiecare urmă lăsată şi fiecare cuvânt scrijelit. Fiecare promisiune şi fiecare dor...
Fiecare sfârşit împreună cu fiecare început....
Fiecare dezamăgire şi fiecare noapte nedormită.
Fiecare coşmar şi fiecare bec consumat prea repede.
Fiecare tăcere.

Toate gândurile astea neterminate......

 

Domnişoara frunză

 

A fost odată ca niciodată o frunză...O frunză  în trei nuanţe de toamnă...O frunză ce zboară din toamnă în toamnă...din gând în gând...O frunză purtată de vânt, ori de furtuni...O frunză altfel decât toate celelalte. O frunză ce noaptea tremură de frig într-un parc cenuşiu...O frunză ce dimineaţa îşi începe zborul încrezătoare în cer...O frunză pe care se aştern picături reci de ploaie...o frunză ce stă nemişcată în furtuni...O frunză pe care gerul nu o îngheaţă. O frunză care se teme de pasul greu şi grăbit al oamenilor...O frunză ce vrea palme de om s-o poarte, s-o protejeze ...Şi ochi care să-i vadă frumuseţea şi inimă care s-o iubească ...Şi suflet care să o înţeleagă aşa cum e ea...O frunză într-o toamnă  eternă.

O frunză ce e îndrăgostită de Vânt...O frunză ce visează o iubire cum n-a fost vreodată pe pământ...O frunză singură printre alte frunze. De fapt e cea mai tristă şi mai singură frunză pe care o ştiu.

Şi uneori, noaptea târziu, când visul o doare prea tare, când lumina dispare, când aude muzici triste, când se vede singură, când tresare, când plânge, când urlă , când zâmbeşte sau când se bucură, vrea poveşti. Se duce la copaci, se duce la Lună, se duce la nori, la stele, se duce la munţi şi se duce la mare... Aceştia toţi sunt plini de poveşti.Cele mai frumoase. La final, Luna îi făgăduieşte că dacă are destulă răbdare, înt-o zi o să fie neînchipuit de bine. Şi apoi, purtată de vânt rece, se duce la oameni. Se aşează în

faţa lor şi le cere poveşti. Uneori, frunza, nu are glas. Şi stă pur şi simplu nemişcată în faţa omului. Şi omu' nici nu o vede uneori. Sau o calcă nepăsător...Sunt oameni ce n-au timp de frunze, sunt oameni ce sunt orbi frunzelor, sunt oameni ce se tem de toamna frunzelor... Dar frunza din poveste nu se lasă. Sare în ochii oamenilor şi-i roagă şi pe ei la poveşti. Când şi când un trecator, se aplecă şi o ia în palme, pare să-i vadă culoarea exact aşa cum  e ea, pare să-i înţeleagă toamna, pare doar. Pentru că toţi sunt trecători... Pentru că vin si pleaca. Şi sunt străini... Şi sunt prea lumeşti.

Şi atunci, frunza işi spune că nu are nevoie de oameni ca sa zboare ...Şi Vântul atunci o amăgeşte puţin cu zborul...Apoi o coboară iar pe pământ. Şi frunza cade în dreptul paşilor de om. Până la urmatoarea rafală de Vânt. Poate atunci, cineva o să-şi ridice ochii şi-o să se minuneze că cineva poate zbura atât de frumos.

Acum Domnişoara Frunză îmi şopteşte povestea. Îmi spune că Vântul o duce în noaptea asta spre Lună. Luna o să-i făgăduiască c-o sa fie neînchipuit de  bine. Iar Luna nu minte niciodată.

În numele tuturor

 

Dragă Tată,

Îţi mulţumesc pentru că sunt pe acest Pământ şi-ţi mulţumesc pentru că zilele îmi sunt atât de luminoase.
Îţi mulţumesc pentru fiecare rază de soare prin care mă îmbrăţişezi. Îţi mulţumesc pentru fiecare apus prin care îmi spui, cum poti tu mai frumos, cât de mult mă iubeşti. Îţi multumesc pentru fiecare frunză pe care mă faci s-o văd, spunându-mi aşa, că nu sunt singură. Îţi mulţumesc pentru ploaia cu care mă cureţi şi pentru răsăritul cu care mă încălzeşti în speranţă. Îţi mulţumesc pentru firul de iarbă pe care îl faci să crească atât de frumos. Îţi mulţumesc pentru flori, pentru copaci, pentru furnici. Îţi mulţumesc pentru curcubeele pe care le naşti după ploi torenţiale. Îţi mulţumesc pentru nopţile în care nu mă laşi să dorm, ca să mă uit la stele, ca sã văd cât de frumos strălucesc pentru mine. Îţi mulţumesc şi pentru nopţile în care nu mă laşi să dorm ca să mă gândesc în tihnă la cele ce mă dor. Îţi mulţumesc pentru fiecare pasăre care zboară, pentru că ea, îmi aminteşte mereu cât de liberă sunt şi eu. Îţi mulţumesc pentru norii care au des înfăţişarea ta. Îţi mulţumesc pentru felul în care faci Vântul să bată. Îţi mulţumesc pentru că faci în aşa fel încât să simt toate lucrurile astea. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai sădit în suflet frumuseţi şi minuni. Îţi mulţumesc pentru fiecare cântec pe care îl aud, pentru fiecare pas pe care-l fac. Pentru fiecare lucru pe care îl văd.Îţi mulţumesc pentru că mă ierţi de fiecare dată când greşesc şi-ţi mulţumesc pentru că mă asculţi. Îţi mulţumesc pentru că nu mă laşi niciodată şi pentru că îmi arăţi mai mult şi mai mult cât de mult mă iubeşti. Îţi mulţumesc pentru că Tu îmi dai cele mai bune lecţii. Îţi mulţumesc pentru că mă înveţi ce e iubirea, ce e răbdarea, ce e liniştea, ce e iertarea. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat aşa minunaţi părinţi. Îţi mulţumesc pentru că sunt sănătoşi, îţi mulţumesc pentru dragostea lor nesfârşită. Pentru dragostea ta nesfârşită...
Îţi mulţumesc pentru fiecare om pe care mi l-ai scos în cale şi pe care am putut să-l ajut.
Îţi mulţumesc pentru fiecare prieten prin care mi-ai vorbit.
Îţi mulţumesc pentru fiecare îmbrăţişare prin care m-ai îmbrătişat.
Îţi mulþumesc pentru fiecare lacrimă pe care am vărsat-o căci ea m-a adus mai aproape de tine.
Îţi multumesc pentru fiecare suferinţă. La fel de mult cât îţi mulţumesc pentru fiecare bucurie.
Îţi mulţumesc pentru că niciodată nu ai lăsat să fiu flămândă sau însetată sau să-mi doresc ceva foarte mult şi să nu am.
Îţi mulţumesc pentru că eu ştiu c-o să  fie bine.
Îţi multumesc pentru că eu ştiu cã de fapt, mereu e bine.

Îţi mulţumesc pentru că indiferent de cât de mult mă doare sufletul, eu ştiu că întotdeauna e frumos.

Îţi mulţumesc pentru că nu mă laşi prea mult în tristeţi.
Îti mulţumesc pentru că simt cum îmi zâmbeşti de acolo de sus.
Îti mulţumesc pentru că îmi dai atâtea vise.
Îţi mulţumesc pentru că nu mă laşi, pentru că ai grijă de mine şi de oamenii dragi mie.

Îţi mulţumesc pentru fiecare zâmbet pe care îl aduci pe faţa oamenilor.
Mulţumesc pentru întreaga lume, Tată.
Mulţumesc că nu ne laşi.
Mulţumesc că încă ai răbdare cu noi.
Că încă ai răbdare cu noi.

Te iubesc, Tată.