Îndepărtatele poveşti

 

Mi-ar plăcea să pot scrie poveşti.
Mi-ar plăcea să pot să scriu cu adevarat poveşti. Să scrijelesc cu creionul pe hârtie nişte cuvinte şi apoi să vină o zână care să pună repede un pic de praf de stele şi înţelesul cuvintelor să devină magic. Mai mult decat atât, mi-ar plăcea să înmoi creionul în praf de stele şi aşa tot ce-aş scrie ar căpăta sclipiri de magie.
Era o vreme când tot ce scriam era atins de puţin praf de stele. În vremea aceea, licuricii, spiriduşii, zânele şi magicienii, mă îndrăgeau mai tare. De fapt, era o vreme în care însuşi Dumnezeu mă iubea mai mult. Acum simt, cu toatele mă iubesc mai puţin.
Aş tinde să spun că Luna nu şi-a schimbat sentimentele faţă de mine. Dar Luna, ei bine dragii mei, Luna nu iubeşte. Luna are doar darul de-a înţelege.
Şi dacă cineva mă iubeşte încă la fel de mult ca în vremurile îndepărtate, ei bine acesta este Vântul. Hainul meu, blândul meu Vânt. Este încă cu mine, credincios şi iubindu-mă neîncetat, parcă din ce în ce mai mult. Despre el ştiu, n-o să mă părăsească niciodată.
Demult, era vremea singurătaţii şi-a dorului şi-a libertăţii. Demult îmi făuream cele mai frumoase vise, le imbrăcam în lemn de brad şi mi le lăsam ascunse în munţi. Demult, nu trecea nici măcar o zi în care să  nu mă simt binecuvântată. Demult poveştile mi se arătau singure în cele mai nebănuite locşoare. Demult, totul era posibil iar minunile erau peste tot. Demult, eram senină în singurătatea mea, senină în durerea mea, senină în tânjirele mele. Demult, mă simţeam îmbrăţişată de Dumnezeu şi aveam încredere oarbă în oameni.
În vremea aceea îndepărtată, eram frumoasă şi vie şi aripile mi-erau mai curate.
Îmi ţineam visurile cele mari în munţi, visurile cele mărunte le dădeam mării, iar visele de zi cu zi mi le ţineam în buzunare. Când eram prea singură mă agăţam de frunze şi când voiam să ajung nu contează unde, îl lasam pe Vânt să mă ducă. Tot cu el dansam când aveam chef de dans şi tot el mă ţinea uneori de mână când mergeam pe stradă.
În vremea aceea îndepărtată, mă ţineam singură în braţe şi adormeam visând cea mai frumoasă poveste. În cea mai frumoasa poveste, eu aveam acasă iar acasă al meu era un bărbat-copil, asemeni unui copac. Un barbat-copil cu ochi senini şi împăcaţi şi liniştiţi. Un bărbat –copil plin de viaţă şi frumos şi curat. Un bărbat-copil care să-mi semene la suflet şi la gând. În cea mai frumoasă poveste eu eram a lui şi el era al meu şi nimic altceva nu conta.
În vremea aceea îndepărtată, lumina puternică nu mă deranja niciodată şi-mi plăcea să privesc soarele fără frica orbirii. În vremea aceea, eram cu adevarat minunată.
Pe atunci tot ce avea să fie, avea să fie pentru totdeauna şi inima mereu alegea corect iar micile probleme se rezolvau de la sine. Lacrimile mi-erau curate şi-aveau parcă gust de apă de izvor de munte iar curcubeele de după ploi, erau mai intâlnite.
Pe atunci timpul era mai înţelegător iar ochii mei mai jucăuşi. Pe atunci voiam totul. Pe atunci îmi repetam în gând c-o să fie bine şi cădeam în genunchi rugându-mă.
În vremea aceea sufletul mi-era mai uşor şi parcă păsările cântau mai aproape de urechea mea. În vremea aceea aveam un copac în faţa geamului iar el mă ştia pe de rost. Vizuina în care stăteam era plină de minunăţii şi purta bucăţele de Neverland.
În vremea aceea levitam cu gândul la cea mai frumoasă poveste.
În vremea aceea, puteam scrie cu adevărat poveşti. În vremea aceea cuvintele îmi alunecau uşor şi se îmbinau aproape singure. În vremea aceea, plină de Începuturi şi fără de Sfârşituri, eu făuream cele mai frumoase visuri. Visurile mele erau presărate de praf de stele şi din visurile mele se năşteau poveştile.
Ietaţi-mă.
Iertaţi-mă căci prea slabă şi lumească am fost.
Iertaţi-mă căci prea tristă mi-a fost inima şi prea nevoie am avut de îmbrăţisări şi ocrotiri.
Iertaţi-mă că mi-am lăsat turnurile de apărare să cadă. Iertaţi-mă că n-am rămas aşteptând cea mai frumoasă poveste.
Iertaţi-mă.
O să mă lepăd de toate şi înapoi la voi o să ma întorc. O să vă strâng la pieptu-mi şi mai tare o să vă preţuiesc.
O să mă aşez apoi la poarta ruginită şi-o să aştept. Senină.
Iar cea mai frumoasa poveste are sa vină.

 

 

 

În aşteptarea poveştii

 

A fost odată ca niciodată, Luna.
A fost odată ca niciodată, Vantul.
A fost odată ca niciodată, marea.
A fost odată ca niciodată, muntele.
A fost odată ca niciodată povestea.
Noi am fost odată ca niciodată şi niciodată nu vom mai fi ca atunci.

 

Am fost odată ca niciodată eu.
Cea mai liberă dintre făpturi.

M-am închis într-o poveste şi de aici, cu cerneală invizibilă scrijelesc zidurile cetăţii.
Când slovele îmi vor fi gata, voi pleca mai departe.
Lepădată voi fi de greşeli şi aripa uşoară din nou o să-mi fie.

Odată ca niciodată, a fost povestea.
Eu vreau să devin cea mai frumoasa poveste.
Să fac parte din ea, s-o ajut să crescă, s-o trăiesc.

În ajutor mi-s visele, în ajutor mi-s toate cele nemuritoare.
Cea mai frumoasa poveste o să devin.
Şi plutind am să fiu.
Vă făgăduiesc.

 

Neînceputuri

 

Peste Neînceputuri s-a aşternut zăpada.
În loc să mori, începe să ningă.
Toate necuvintele s-au împrăştiat prin aer, au zburat spre galaxii, au poposit pe stele şi aşteaptă acum să le chem. Înapoi.
Toate nepoveştile aşteaptă tăcute împlinirea.
Nedragostea se împlineşte şi e regăsită în priviri şi-n gesturi. În ignoranţă şi-n ironii mici. În rautaţi copilăreşti. Nedragostea, ca şi dragostea, e peste tot.
Neîntâmplările aşteaptă urmatorul an şi urmatorul an şi urmatorul.
Neîndragostitii se ţin de mână absent şi tot absent călătoresc pe străzi şi vor să se schimbe unul pe altul în ce-au visat să fie demult sufletul lor pereche. Neîndrăgostiţii se machiază şi-şi pun măşti şi fac dragoste strâmb. Neîndrăgostiţii nu se pot înţelege fără cuvinte şi au nevoie să ştie în permanenţă ce se întâmplă în mintea celuilalt. Neîndrăgostiţii nu se iubesc necontenit, nu sunt fericiţi până la sânge, nu dansează de fericire şi nu pot cânta din senin.
Neîndrăgostiţii vor dragostea aşa de tare că li se pare c-o au, când de fapt, nu au nimic decât dorinţa de-a avea.
Neîndrăgostiţii se despart cate putin în fiecare zi şi nici nu bagă de seamă.

Peste Neînceputuri s-a aşternut zăpada.
În loc să mori, începe să ningă.
Atunci închizi ochii ca şi cum ai săruta un om care e departe de tine şi de care ţi-e dor, halucinant de dor.
Apoi deschizi ochii şi mergi handicapat de încet şi simţi fiecare fulg.
Şi esti singur în tot universul.
Nu te doare şi nu strigi.
Mergi prin ninsoare până te confunzi cu ea.

Ca şi cum, în loc să mori,
Ar începe deodată
Să ningă.

 

Neuitatele poveşti

 

Nu am uitat nimic.
Nu am rătăcit nimic.
N-am învăţat Legile Risipirii.
Pe toate le-am îngheţat, nu le-am pierdut, nu le-am aruncat.
Într-o bună zi o să mă aşez în plin soare şi-o să mă odihnesc şi totul o să reapară.
Nu am uitat, n-am rătăcit, nu m-am risipit.
Nu m-am dat.

Sunt tot aici, la fel de visătoare, la fel de copil, aceeaşi râsu- plânsu’ .
La fel cum eram în ziua în care am plecat de la voi.
Doar că, am încetat să fiu atât de dureros de liberă.
De asta mi-e dor. De libertatatea aceea sfâşietoare a singurătătii. Libertatea celor mai mici şi mai mari lucruri.
E aşa o ironie să simţi că nu mai poţi de singurătate, să vrei să te lepezi de ea, iar apoi, rămas făra ea, să ţi-o doreşti inapoi.

Am supărat cerul cu slăbiciunile mele.
Mi-am supărat visele cu compromisurile în care m-am scăldat.
Am sădit seminţe rele din care s-au născut flori prea comune.
Mi-am dezamăgit îngerii şi Luna aproape că şi-a întors privirea de la mine.
Mi-am acoperit ochii inimii şi mi-am astupat urechile sufletului.
N-am ascultat de mine şi-am vrut, măcar o dată să greşesc cu totul.
Şi-am greşit.

Uitaţi-mă.
Mă vedeţi?
Sunt la fel.
Copila cerului şi-a muntelui şi-a mării. A curcubeului şi-a Vântului şi-a unui plin de Lună. A dragostei celei adevarate şi-a viselor copilăreşti şi-a neînceputurilor.
Esenţa mi-e aceeaşi.
Simţiţi?

N-am murit.
M-am acoperit de frunze şi mă odihnesc.
Cu un ochi visez că sunt lumească, tristă şi firavă şi zilele îmi sunt fade şi inima mi-e goală pe jumătate şi iubirea nu-mi ajunge.
Cu celălalt ochi visez tot ce vreau să fie. Visez cea mai mare evadare, mă visez pe mine cea adevarată.

M-am acoperit cu frunze şi mă odihnesc.
Nu v-am uitat şi n-o să vă uit niciodată.
Ştiu, nici voi n-o să uitaţi vreodat’ de mine.
Da, şi eu vă iubesc.

 

Nepovestea

 

Ne-am cunoscut la începutul unei toamne.
Eu eram în Ţara de Nicăieri iar el era la Capătul Pământului.
El avea un nume frumos iar eu aveam o ciudată şi nemarginită dorinţă de-a mă lăsa purtată de ceva firesc, blând şi simplu.
El nu ştia cum mă cheamă, eu aveam de gând să nu-i spun niciodată.
Eu tânjeam dupa adevărata viaţă iar el îmi primea poveştile prietenos, împărtăşindu-şi cu mine zilele.
Ne vorbeam mult şi simplu despre toate ale noastre. Eu ţineam cuvintele lui într-o cutie iar el ţinea cuvintele mele sub perna. Abia aştepta să rămână singur, să se aşeze pe pat, să închidă ochii, să-şi vâre o mână sub pernă şi să mă simtă.
Noi aveam muzica şi frunzele şi Vântul şi Luna ca să ne simţim.
Noi eram doar suflete. Nu aveam mâini să ne atingem, nici ochi să ne privim.
Uneori, noaptea, când se plimba pe străzile sale pustii şi bătea Vântul, lui i se părea că mă vede dansând.
Iar eu, uneori, când mă uitam la Lună, îl îmbrăţişam cu gândul.
Dupa ce-a trecut toamna, el mi-a trimis o frunză pe Vânt.
Vântul mi-a adus-o pe la mijlocul iernii, aproape îngheţată.
Eu am ţinut-o mult timp în palme, apoi am pus-o într-o carte de Nichita.
Nu ştiu cum, dar într-o zi , am început amândoi să visăm.
Să visăm visele noastre împreună.
Să închidem ochii în acelaşi timp şi să ne îmbrăţişăm.
Aşa a început să-mi fie dor de el.
Mă visam la Capătul Pământului, agăţată de mâna lui, visând visele noastre şi văzându-mă în ochii lui.
El era prietenul meu invizibil iar eu eram pentru el cea mai frumoasă.
Şi ne-am promis totul.
Noi, iubiţii nevăzuţi. Noi cei care niciodată nu ne-am atins, eram cei mai frumoşi. Cei mai îndrăgostiţi.
Şi totul, urma să vină de la sine.
Acum suntem amândoi în Ţara de Nicăieri.
El ştie acum cum mă cheamă şi atât de frumos îmi spune numele.
Şi visăm împreună aceleaşi vise.
Ne iubim fară trupuri şi ne privim închizând ochii.
Urlăm unul după altul, fiecare de pe muntele său.
Şi ne visăm şi ne vrem cea mai frumoasă poveste.
Noi cei nevăzuţi,
Cei neîntâlniţi.

Nepovestea asta nu-şi află începuturile aici.
Nepovestea asta e pe cale să înceapă.

 

Dulceag greţos

 

Am o poveste preferată.
O visez pe furiş şi n-o spun nimanui în întregime.
E povestea mea iar eu uneori sunt foarte posesivă.
Nu vreau să ştie nimeni cum e povestea mea preferată, ce nume are sau care îi e desfăşurarea. Nu că ar putea să mi-o fure cineva, dar nu ştiu, îmi place să ţin anumite poveşti doar pentru mine.
Dar vouă pot să vă spun.
N-o să înţelegeţi mare lucru şi din când în când o să zâmbiţi.
Povestea mea preferată miroase a trandafiri în adierea Vântului.
În povestea mea preferată dragostea vine de la sine frumos şi surprinzător, prin lucruri mici. În povestea mea, eu sunt deja aşa cum vreau să fiu şi pot picta şi pot face piruete perfecte şi fascinez pe oricine cu plutirea dansului meu.
În povestea mea, ca-n toate poveştile, totul e posibil iar mie nu mi-e frică de nimic pentru că îl am pe el .
Când visez povestea asta, încetez să fiu doar pe jumătate.
Cu gândul la povestea asta levitez.
Şi e povestea ce niciodată n-aş vrea să se sfârşească.
Poate d-aia nu vreau s-o aduc în realitate.
Poate mi-e frică că aşa o să se strice, o să se deterioreze sau pur şi simplu o să se termine.

Ma duc să mă ascund undeva.
Ma duc să închid ochii un pic şi să simt cum ceva, cineva, dincolo de mine, o prelungire a mea…cineva ştiut dintotdeauna dar abia acum aflat…cineva tresărind gândului meu despre el…… …. …  ….

( nesfârşit)

 

Dumnezeul pierderii

 

Duc după mine o poveste ce nu-i a mea.
O poveste ce nu seamănă cu mine, o poveste la care ţin dar pe care ştiu că într-o bună zi o s-o las la un colţ de stradă.
Povestea asta îmi face rău uneori. Mă sufocă şi mă face să vreau să fug fără să mă uit în urmă, fără să mă întorc vreodată.
Nu ştiu cum am ajuns în povestea asta. Nu ştiu ce m-a adus aici or dacă aşa a fost de la început sau aşa a început să fie pe parcurs.
E o poveste fadă cu prea puţin praf de stele şi prea puţină stare de plutire.
O poveste forţată pe care toţi o vor frumoasă şi care de fapt e un fake.
Sau e doar dorinţa oamenilor de-a vedea poveşti frumoase chiar şi acolo unde ele nu-s.

Duc dupa mine o poveste ce nu-I a mea.
E o poveste despre oamenii ce nu vor să vadă, nu vor să asculte. E o poveste despre cum uneori, forţat de împrejurări eşti aşa cum nu ai crezut niciodată că vei fi, sau arăţi lucruri pe care niciodată n-ai fi vrut să le araţi. Lucruri rele.

E o poveste ce te macină uşor şi de care ştii că trebuie să scapi cât mai repede ca să nu ajungă sa strice poveştile frumoase din tine.

Îmi pare rău pentru toate poveştile care nu sunt aşa cum vreţi să fie.
Nu sunt aşa cum vreţi să fie pentru că nu sunt ale voastre. Uneori invadaţi poveştile altora, le luaţi în primire şi le trăiţi ca şi cum ar fi ale voastre.
Iar adevaratele voastre poveşti le lăsaţi să putrezească.
Sau poate nici nu vă amintiţi care vă e povestea. Sau unde v-aţi lăsat-o. Sau cum obişnuia să fie…

O sa părasesc povestea asta ce nu-i a mea.

 

Dumnezeul lucrurilor mărunte

 

La Capătul Lumii mă aflam şi mergeam pe o plajă neumblată de oameni. Pe nisip erau urmele picioarelor de pasăre. Urma unui picior de pasăre e ceva atât de preţios încât nu se cade să calci peste ea. Mă deplasam aşadar pe vârfuri, imaginându-mi că las în urma mea, forma unei călcături uşoare de pasăre. Îmi ţineam ochii să nu se întoarcă căci mă temeam să nu fiu dezamăgită.

O dată i-am strigat lui Dumnezeu să mă facă pasăre albastră.

Mi-ar plăcea să pot să-ţi dau secretele mele. Să-ţi arăt cum să priveşti păsările în zbor sau cum să simti Vântul. Mi-ar plăcea să te învăţ limba necuvintelor şi să-ţi arăt cum dansează frunzele când oamenii nu ştiu să se uite la ele. Mi-ar plăcea să stai o vreme cu mine ca să înveţi că mereu e bine.
Ţi-aş arăta cerul dimineaţa.
Te-aş duce şi te-aş plimba pe un câmp nesfârşit şi-am aştepta acolo asfinţitul. Ne-am simţi ca într-un melodie de Sigur Ros şi sufletul ţi-ar fi uşor. Mi-ai surâde blând şi împăcat.
Ţi-aş arăta copacii îndoiţi de Vânt şi te-aş ruga să închizi ochii şi să simţi liniştea.
Aş face să alunece prin tine întreaga frumuseţe a lumii.

Te-aş face bun.
Te-aş face să pluteşti.

Mi-ar plăcea să pot să-ţi povestesc despre Lună şi despre mare şi despre iubire. Am sta de vorba la un ceai şi te-aş fascina cu întreaga-mi lume. Ţi-aş spune cât de frumos e mereu, chiar şi atunci când doare. Ţi-aş spune că mereu e bine.
Lasă să fie bine.
Lasă Vântul să bată.
Încetineşte şi lasă Vântul să adie.
Lasă oamenii să fie şi viaţa să se întâmple.
Ridică-te pe vârfuri şi simte adevarata viaţă.

Mi-ar plăcea să fiu capabilă să-ţi scriu cu adevarat despre aceste lucruri.
Să-ţi spun adevărurile mele iar ele să te lase cu un surâs.

Mi-ar plăcea să vezi cerul de mai multe ori pe zi.
Mi-ar plăcea să te minunezi de fiecare dată.
Mi-ar plăcea să te uiţi la păsări şi să te simţi tu însuti o pasăre.
Mi-ar plăcea să asculţi muzică până te transformi în sunete.
Mi-ar plăcea să nu te deranjeze Vântul.
Să nu fugi de ploaie şi să nu-ţi fie frică.
De nimic.
Mi-ar plăcea să te simţi în siguranţă.

Te-aş învăţa să iubeşti viaţa.
Probabil nici nu ar fi nevoie să-ţi vorbesc.
Poate tot ce-ar trebui să faci ar fi să stai lângă mine.
Să mă priveşti în voie şi să ai inima deschisă.

 

Fii liniştit.
Fii liniştit căci toate vor fi bine.

 

Inarticulabilele

 

Merg poveştile în spatele tău încet, iar tu nu le auzi, nu le simţi.
Le cauţi şi ele te urmează tăcute, cuminţi, aşteptând doar să întorci ochii să le priveşti.

Îţi acoperi singur ochii şi singur îţi astupi urechile.

Nu pot scrie poveşti.
Pot scrie nepoveştile.

Eu îmi port povestea.
Povestea mea nu pot s-o scriu ca apoi s-o dau lumii s-o citească.
Povestea mea sunt eu.
Dacă îmi vreţi povestea, întâlniţi-mă.
Priviti-mă îndelung ca să mă vedeţi şi ascultaţi-mi visele.

Îmi port neîntâmplările şi visele şi chiar şi-atunci când dorm scormonesc idei şi planuri pentru realizarea lor.
Într-o zi o să vă minunaţi cu toţii de mine.

Într-o zi o să aflaţi că în sfârşit am reuşit să fiu aşa cum aş vrea lumea să fie.

Eu nu sunt decât visele mele.
Sunt ce visez, ce scriu, ce ascult. Sunt ce zâmbesc şi ce iubesc.

V-aş fi putut scrie despre elfi şi prinţese. Despre Leo cel viteaz, despre magicieni ori despre insecte cu aripi fosforescente.
Dar am ales să vă scriu despre neumpleri.

Îmi pare rau de nu a fost ce v-aţi aşteptat să fie.

Poate, într-o zi, o să citiţi aici şi despre printeşe, unicorni, elfi şi magicieni.

Până atunci, vă dau un pic din felul meu de-a ma bucura or de-a mă întrista.
Vă dau ceea ce e deja şi-al vostru.
Toate cele nemuritoare…Toate povestile acolo sunt.

Pe curând,

A.